În campania electorală sînt arătate mai multe posibile realități viitoare. Pentru simplificare, o să folosesc doar două: stînga sau dreapta, conform divizării politice uzuale. Fiecare viitor promis de cele două forțe politice în confruntare este un viitor potențial, încă nerealizat, cu o certitudine improbabilă. Fiecare viitor poate avea doar două valori de probabilitate: 0 (nerealizat) sau 100 (realizat în totalitate). [În context, forțele politice aflate între cele două direcții opuse vor avea promisiuni realizate în proporții variabile între cele două extreme.]
Campania electorală este perioada în care dorințele și proiecțiile individuale, exprimate sau nu, în perioada anterioară, devin din ce în ce mai coerente și, foarte important, convergente. În intervalul de 30 de zile, forțele politice aflate în competiție folosesc diferite metode de persuadare (sau manipulare) pentru ca intențiile de viitor ale cetățenilor să conveargă către platformele electorale prezentate și, în cele din urmă, către acțiunea electorală, votul.
Ceea ce este interesant cu realitatea creată prin mecanismul electoral este că această realitate este colapsul probilităților convergente, cu aceeași înfățișare, reprezentate în mințile celor care acționează. Viitorul pe care îl dorește fiecare dintre cetățeni va exista numai dacă fiecare dintre cetățeni va acționa. Viitorul celui care nu acționează, prin vot pozitiv (adică o singură ștampilă pe un buletin de vot), nu va exista. Acel viitor moare în momentul în care se finalizează numărarea voturilor pozitive. Voturile negative NU contează în procesul electoral. Indiferent cît sînt de multe, ele NU contează, atîta timp cît regula de definire a realizării probabilității impune ca doar voturile pozitive să conteze. Atunci cînd în elector nu votează sau pune mai multe ștampile pe un buletin de vot, acel elector va întări realizarea probabilității definitede voturile pozitive, indiferent cît sînt de puține cele din urmă. Dacă regula spune că viitorul este decis de 2 voturi pozitive din 100 de voturi posibile, atunci colapsul probabilistic va fi al celor două voturi. De ce așa? Fiindcă atunci cînd s-a hotărît că doar două voturi contează, cei care au hotărît asta au fost cei mai mulți care au avut un vot pozitiv.
Subliniez, din nou, realitatea este ceea ce au decis cei care au acționat. Indiferent cît de intens și-ar dori o altă realitate cei care nu au o acțiune pozitivă, dorințele acestora nu vor forma realitatea. În alți termeni, 2 milioane de oameni care se roagă intens, sincer și profund nu pot genera o realitate mai puternică decît cea creată de 10 oameni care acționează.
Ce se întîmplă după ce realizarea realității? Pentru cei care rămîn pe aceeași undă ca înainte de alegeri nu se întîmplă nimic. Pentru ei, realitatea este continuă, totul este așa cum trebuia să fie. Pentru ceilalți, lucrurile sînt mai complicate, fiindcă vor trăi într-o altă realitate. Lumea de după alegeri nu este lumea lor, este o lume paralelă, anormală sau nenormală (frecvent, îi vei auzi spunînd "într-o lume normală s-ar fi întîmplat așa și pe dincolo...").
Cum este lumea în care trăim? Exact așa cum trebuie să fie. Exact așa cum o fac cei care acționează. Atunci cei care trăiesc în altă lume decît cea dorită (să spunem, cei de stînga) afirmă că alegerile au fost viciate de cei din dreapta, ar trebui să afirme, mai corect, că alegerile au fost viciate CU SUCCES de către cei din dreapta sau, și mai bine, CU MAI MULT SUCCES. Ultimii 2 ani și un pic (începînd din 2014) ne demonstrează că doar cei care acționează pozitiv contează.
Notă tehnică.
Colapsul funcției de undă este un instrument de explicare a fenomenelor de la nivel cuantic, conform interpretării Copenhaga. Pe scurt, atunci cînd vrei să măsori caracteristicile de undă ale unei entități de dimensiune cuantică, aceasta va "colapsa" ca undă, iar dacă vrei să-i măsori caracteristicile de particulă, aceasta va "colapsa" ca particulă. Această interpretare este o consecință a incertitudii cuantice, conform căreia o entitate de nivel cuantic (de exemplu, electron sau o altă particulă sub această dimensiune) există atît ca particulă, cît și ca undă, dar faptul observării o "obligă" să se manifeste fie ca una, fi ca alta. Tot la nivel cuantic, nu poți măsura decît fie viteza, fie poziția unei entități cuantice.
O extensie în fizica prezentului (cu unele consecințe inclusiv în filozofia contemporană) este aceea că fenomenele cuantice de la nivelul creierului au capacitatea de a "colapsa" realitatea, adică, dacă, prin ipoteză, ar exista o singură ființă conștientă în Univers, aceasta poate "face" realitatea după propria sa dorință. De ce nu funcționează, în realitatea curentă fenomenul cuantic al colapsării funcției de undă? Fiindcă dorinețele noastre sînt anulate de dorințele celorlalți, așa cum valuri făcute de o piatră sînt anulate de valurile făcute de altă piatră sau de valurile care vin din mal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu