Sînt mai multe întrebări fără răspunsuri în legătură cu acest subiect, unele dintre ele cu referire la modul în care au apărut și s-au păstrat, peste timp, unele reguli de locuire, reguli care se regăsesc foarte ușor în interiorul conceptului de urbanism. Între aceste reguli aflăm dimensionări ale spațiilor de locuit, igiena individuală și colectivă sau realizarea circulației (cel puțin așa sugerează descoperirile de la Çatalhöyük, cea mai veche dovadă de locuire de mari dimensiuni din lume, datată în neolitic sau cele care caracterizează așezările cucuteniene sau ale culturilor Vinča ori Lepenski Vir – Schela Cladovei). Peste doar cîteva mii de ani de la apariția acestor locuiri în grupuri mari, eventual pan-tribale, apare explozia urbană de la Uruk, care definește regulile principale de funcționare ale societăților și orașelor pentru următoarele mii de ani.
Dacă în cazul culturilor neolitice, proto-urbane, regulile de așezare și edificare pentru construcții și așezări pot fi, cel mult, ghicite (de exemplu, evidențierea unor preferințe uniforme pentru divizarea părților și funcțiunile unei locuințe), civilizația sumeriană aduce, extrem de brusc în termeni istorici, adevărate reguli de arhitectură atît pentru edificii, cît și pentru așezări. Încep să fie puse în practică primele reguli care să faciliteze prevenția molimelor sau traiul pe un spațiu restrîns a unor populații mari, la depărtare de resursele necesare traiului (apă, hrană, combustibil etc.). Trecerea de la reguli cutumiare (în lipsa dovezilor, putem presupune că singura modalitate de transmitere a acestor reguli era pe cale orală) la reguli scrise este, din nou, extrem de rapidă, Codul lui Hammurabi conținînd, prin altele, sancțiuni pentru daunele provocate de clădile construite defectuos. Ajungem în antichitatea greacă, romană, indiană, chineză sau americană și aflăm că regulile care erau respectate atunci cînd se ridica o așezare sau o clădire sînt din ce în mai precise și, foarte important, relaționate cu mediul natural. Se ținea seama de direcția vînturilor dominante, de potențialitatea unor catastrofe cum sunt inundațiile, de respectarea confortului individual în condițiile unor aglomerări umane de mari dimensiuni. În egală măsură, apar reguli privind igiena publică și posibilitățile de intervenței în caz de dezastru facilitat de om (incendiul). Un exemplu extrem de elocvent în ceea ce privește evoluția rapidă a regulilor arhitecturale și de urbanism putem găsi la Efes, care oferă o imagine a urbanismului aproape identică cu urbanismul de factură occidentală din prezent. Rigoarea romană, incasă, sau a antichității asiatice și indiene ne oferă excepționale exemple despre capacitatea legiuitorilor de a impune reguli funcționale care să permită viața în comun a unor populații umane de dimensiuni mari și foarte mari.
Ce am putea observa din analiza critică a acestor dovezi istorice?! Că și atunci cînd tehnologia a permis modificarea semnificativă a mediul natural în favoarea nevoilor de locuire ale omului, de cîte ori au fost încălcate regulile naturale ale viețurii, indivizii care formau comunitățile de mari dimensiuni aveau de suferit atît individual, cît și ca grup. Fie că vorbim de apariția molimelor, de viața în frig sau căldură extreme ori de lipsa apei și a hranei, încălcarea regulilor naturale a avut consecințe negative semnificative asupra indivizilor și colectivităților. Mai putem observa ceva cel puțin la fel de important: faptul că și comunități mari și foarte mari utilizau legile naturii într-o manieră armonioasă și funcțională, apropiată de optimul energetic. Un exemplu extrem de simplu este folosirea gravitației pentru alimentarea cu apă a orașelor romane, prin intermediul extraordinarelor apeducte. Mai puțin evident este exemplul utilizării unor materiale de construcție și a unor soluții de proiectare adecvate mediului în care se dezvolta o așezare. Astfel, găsim folosirea lemnului și pămîntului pentru construcții de mari dimensiuni acolo unde lemnul și pămîntul erau abundente și avem folosirea pietrei acolo unde piatra este materia primă cea mai frecventă.
Astfel de reguli au fost, treptat uitate și scoase din folosință, așezările contemporane fiind, în realitate edificări care se împotrivesc atît regulilor naturii cît și locuitorilor lor. Desigur, este necesar să ținem seama de nevoile unei populații umane în creștere și, din acest punct de vedere, poate căpăta justificare utilizarea unor abordări care să permită construirea rapidă și în cantități mari ale locuințelor și altor construcții cu destinație civilă. Totuși, această justificare pierde din putere în epoca post-industrială în care intrăm. Dacă în era industriei, producția industrială de clădiri avea sens, deoarece industria mașinismului cerea (din considerente de eficiență) apropierea cît mai mare dintre mașină și forța de muncă umană, în prezent, verticalizarea sau orizontalizarea extrem de densă a locuirii nu se mai justifică.
Istoria ne demonstrează rolul civilizator și pozitiv al arhitecturii, impactul constructiv asupra indivizilor și comunităților ale arhitecților și urbaniștilor. Astăzi, în schimb, arhitectul s-a transformat dintr-un vector civilizator într-un instrument conform al dorinței beneficiarului. Arhitecții și urbaniștii execută dorințele beneficiarilor și proiectează clădiri sau orașe care consum excesiv de multe resurse și care pot funcționa doar cu costuri energetice uriașe. În același timp, arhitecții și urbaniștii au îndepărtat omenescul din construcții, fără a oferi, în schimb, o eficiență sporită sau o îmbunătățire a vieții individului sau colectivității. Arhitectul lumii de astăzi a încetat a mai folosi regulile naturale și a trecut la utilizarea forțată a acestora, prin supunerea naturii. Folosirea regulilor naturii (și nu supunerea acestora) însemna nu doar o anumită eficiență și durabilitate a clădirilor și localităților, ci și utilizarea unei estetici care permitea individualizarea locuirii, într-o manieră care să permită atît exprimarea personalității, cît și integrarea colectivă a tuturor personalităților.
Trăim, în epoca prezentă, un paradox extraordinar. Pe de o parte, știința ne oferă o cunoaștere fără precedent a regulilor de funcționare ale naturii și, pe de altă parte, omul este profund incapabil să folosească această cunoaștere în favoarea sa. De exemplu, știm, destul de bine, că individul uman este o ființă gregară, dar care are nevoie, în egală măsură, și de un anumit spațiu al intimității. Această cunoaștere este ignorată și nu regăsește în practica viețuirii. Arhitecții ignoră această cunoaștere atunci cînd propun straturi verticale sau orizontale de locuire, în spații lipsite de individualitate, personalitate și intimitate. Am văzut puterea, forța brută a omului, mutînd munți din loc (de exemplu, copleșitoare eforturi inginerești în dezvoltările urbane din Ankara, Izmir sau Istanbul), dar nu am văzut folosirea cunoașterii regulilor naturii care să permită îmbinarea cu natura (așa cum, în experiența mea, am văzut în Porto sau în Atena).
În cazul României, constat că ieșind, absolut abrupt, din era industrială și intrînd, la fel de brusc, în epoca post-industrială, dezvoltările urbane folosesc abordări de mijloc de secol 19, cu o forțare extremă a gregarismului și uniformizarea la fel de extremă a expresiei estetice. Într-un fel, observ că arhitectul a ajuns un operator de software, care simplifică formele pînă la extrem, în favoare unghiurilor banale și ignoră, dacă știe, relația dintre om și natură, dintre oameni și viitorul acestora. Arhitecții construiesc doar pentru astăzi, fără să anticipeze costurile funcționării viitoare ale unui oraș sau ale unei locuințe sau clădiri de birouri. Arhitectura a devenit a-culturală, expresie limită a unui mașinism primitiv și barbar. Iar de la felul în care trăiește omul pornește moartea umanității.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu